Mi-am amintit deodata ca am urcat si eu Golgota. O Golgota romaneasca, pe-un deal hunedorean, la o manastire din piatra, intr-o zi de august a anului trecut … de Sf. Ioan.
Lume multa … ca in zi de sarbatoare, copii, tineri, batrani, rumoare, susoteli, voci, chicoteli … toate se topesc, se linistesc, se tihnesc imediat ce apuca drumul pietruit din spatele manastirii.
E intuneric, copacii umbrosi te invaluie in racoare si-ti obtureaza privirea cu trunchiurile lor groase. Se urca incet, in liniste, in rand ordonat, parca nimanui nu-i vine sa scoata un cuvant.
Cu fiecare pas facut pe carare ma gandesc continuu contrariata cum, in mod total impersonal, nu simt nimic. Fiinta mea intuitiva, senzitiva nu rezoneaza cu locul. Rar mi se intampla asa ceva … sa nu rezonez, sa nu simt acel ceva care imi transmite o stare, o energie, o intuitie. Si asta ... tocmai aici ... ma uimeste!
Ah, putin credinciosule suflet ... daca ti-ai invinge egoism-ul din tine si apucaturile firii omenesti ... ti-ai deschide singur cai nebanuite spre tot ceea ce te inconjoara si n-ai vedea numai cu ochii trupului, ci si cu cei ai spiritului. Si atunci intrebarile tale ar primi raspuns !
Deodata imi simt sufletul greu, apasator, ciudat. Un disconfort in piept ma copleseste si o neliniste se instaleaza acolo, o neliniste care ma ravaseste, care imi provoaca un nod in gat , iar cu fiecare pas pe care il fac pe pietrele cararii simt ca ma sufoc.
Si urc, si urc, si umbra ma-nconjoara, si nu pot respira, si sufletul ma doare, si basmaluta de pe cap imi pare ca grea ca o piatra de moara ... si vreau LUMINA !!!
Ridic ochii din pamantul ce-mi tine privirea captiva si vad cum parca trunchiurile se dau la o parte, cum umbra se ridica, cum imi apare in fata o poienita cu iarba atat de verde de parca nu-i reala, cu brazi inalti argintii care o strajuiesc, cu fluturi albi ce zboara. Si nu e vis ... e real !
Sufletul meu parca vrea sa iasa din mine, de parca trupul nu il mai cuprinde, iar cu primul oftat imi tasneste si prima lacrima dintr-un lung siroi pe care nu-l mai pot stapani. Suspin incet eliberandu-ma de angoasa si deodata LINISTE !
Pe cararea care duce prin luminisul dintre brazii strajeri, inaltati catre ceruri, linistea e la ea acasa … si odata cu ea si sufletul se aseaza in vesnicie, se arde, se consuma, se purifica.
Imi las sufletul sa se aseze, lacrimile sa imi curga pe obraz nestiute, fara sa le simt. Ochii scruteaza lumina si vad sus pe colina, la capatul poienii, CRUCEA inconjurata de flori multe, mii, puse pe mormant , in jur, ca o mantie colorata si mai ales VIE !
Ma uit in jur. Oamenii de langa mine merg linistiti inainte. Isi lasa pasii sa-i conduca spre locul dorit.
Cu cat ma apropii mai mult, cu cat un singur gand imi rasuna in minte ... intruna ... din nou si din nou ... „Parinte, roaga-Te lui Dumnezeu pentru mine si ma mantuieste”. Nu este ceva ce am gandit, nu este ceva rational, nu este ceva premedita, planificat ... pur si simplu se intampla.
Ajung in cele din urma in fata crucii la care arde neincetat o candela cu flacara zglobie. Ingenunchez si-mi lipesc fruntea de lemnul cald ... Cald, atat de cald ca o atingere umana ! Si simt atata PACE si MA ROG si MA INALT si sunt alt OM !
Drumul de intoarcere pe cararea spre manastire e atat de scurt, fizic si spiritual... nu mai este o Golgota, este un curcubeu. Nu mai este o povara, este o bucurie. Trec pe sub aceeasi copaci umbrosi, dar in umbra lor este lumina.
Ies pe poarta manastirii si un gand imi trece prin minte „Parintele Arsenie chiar a mijlocit pentru mine, pe acel drum, pe acea carare ... mi-a vazut sufletul ... l-a cercetat ... a fost ca o spovedanie a simturilor si ca o impartasanie a spiritului”.
Caci asa este la Prislop, parintele Arsenie Boca inca vietuieste!
