Fusei la teatru.
Văzui "Creditul". O piesa plictisitoare la început, de-ti venea sa-ti
dai palme ca ai dat bani pe bilet, însă cu un complot in crescendo pana
la final, cu episoade de subtila analiza psihologica si de realitati
spuse uneori vulgar, de rasturnari de situatie si sfarsit deloc
previzibil.
Asadar, "Creditul" de Jordi Galcerán, in regia lui Mihai Constantin si scenografia Mariei Dore, avandu-i ca protagonisti pe Răzvan Vasilescu si Șerban Pavlu, abordeaza o problematica de o actualitate acuta a realitatii noastre sociale si anume, necesitatea de a apela la un imprumut bancar. Insa de aici pana la revelatii psihologice asupra relatiilor de familie, a propriilor sentimente ori a propriilor fapte, a limitelor peste care se trece in situatii critice, a compromisurilor pe care in mod normal nu le-ar face nici unul dintre protagonisti, este doar o linie fina de demarcatie. Linie care va fi inlaturata cu succes pana la sfarsitul piesei de teatru.
Pe scurt, este cam asa :
1. personajele, doua la numar, pozitionate diametral opus inca de la inceput:
- unul este directorul de banca, un om rigid, tinut de reguli, rationament, logica, foarte ancorat in realitate si detasat de orice emotii in exercitarea muncii sale, asta pana cand vine vorba de sotia si familia sa;
- celalalt este solicitantul de credit, un om obisnuit, usor deviant, dar abordand intr-o maniera lejera, la prima vedere chiar intr-o maniera naiva si retarda, aspecte profunde ale realitatii cotidiene (indatorarea bancilor si efectele acesteia asupra populatiei, relatiile de familie si raporturile emotionale dintre soti, psihologia barbatului despartit de sotie etc.). Un om jovial, cu o imaginatie ce frizeaza absurdul si uneori patologicul, un personaj total spumos, viu si neingradit in rigiditati, norme si reguli. Despre acest cetatean vom afla mai tarziu ca, in actiunile sale, este manat de o nevoie obiectiva si deloc de neglijat de a face un imprumut salvator (nici nu poate da un telefon pentru ca "mi-au taiat abonamentul"). Cu alte cuvinte un om disperat, aflat la limita insolventei personale, situatie care il impinge sa zica, mai mult decat sa faca, amenintari elucubristice.
2. De unde porneste totul ? De la poza sotiei directorului de banca, poza existenta, din nefericire, pe biroul acestuia. "Am fost la cinci banci pana acum, dar numai dumneata ai poza sotiei pe birou", zice cetateanul ca raspuns la intrebarea "cum, dracu' m-ai gasit tocmai pe mine?"
Impins de nevoi si inversunat de refuzul de a i se acorda un credit in Euro "fara garantii", cetateanul nostru recurge la amenintari si santaj, nu tocmai "ortodoxe".
Scenariul pare de un absurd incredibil : santajul consta in amenintarea de a seduce sotia directorului de banca, determinand-o astfel sa-l parasesca, sa-i ia casa si copii, pe el lasandu-l singur, in chirie si doar cu un amarat de resou (patalamaua barbatilor parasiti, a celor despartiti sau divortati, care preponderent, ajung sa populeze o localitate numita Villa Verde).
Desigur, ca, in dinamica lucrurilor, in mod paradoxal, unele din evenimentele prezise de cetateanul doritor de credit, chiar se intampla. Dar nu ca o consecinta directa a amenintarilor lui, ci ca un raspuns intrinsec al actiunilor proprii ale directorului de banca. Si astfel se aplica una dintre cele mai interesante legi ale
sociologiei si anume Teorema lui Thomas: "Un fapt neadevarat devine adevarat
prin consecintele sale."
Ceea ce este interesant in piesa este evolutia psihologica a personajelor. Directorul de banca se transforma cel mai mult. Este cel care trece prin experiente emotionale diverse : de la siguranta la nesiguranta , de la constientizarea adevaratelor sentimente fata de sotia sa, pana la recunoasterea faptului ca a mai si "calcat stramb" in timpul casniciei, de la refuzul categoric de a face compromisuri, pana la a face ACELE compromisuri la care nu s-ar fi gandit vreodata, de la revelatia ca propriului copil nu-i pasa de soarta familiei si a parintilor sai, pana la gustul amar al tradarii facute de propriul frate care ii ia locul in casa si in familia sa.
Toate aceste transformari si deschideri sufletesti se realizeaza fata de un strain pe care nu l-a vazut "decat de doua ori in viata" si caruia ajunge sa ii dea chiar mai multe garantii decat sotiei pe care o cunoaste de "20 de ani", dar despre care nu poate spune in mod cert nicio trasatura caracteristica care sa o identifice ca fiind "aleasa". "Are un nu-stiu-ce" nedefinit.
La final, cetateanul obtine mult doritul credit, chiar mai substantial decat isi imaginase vreodata, insa nu pentru ca si-ar fi pus amenintarile in aplicare, ci pentru ca un concurs de imprejurari a facut ca vorbele lui sa se adevereasca. Pe de alta parte, directorului ramas pe drumuri, parasit de nevasta, ajunge sa-i ofere chiar santajistul o camera cu chirie "la el" si chiar sa-i propuna sa faca impreuna un credit de "20.000 Euro"
Per total, o piesa interesanta, mult mai psihologica decat ma asteptam, cu episoade de sociologie aplicata, cu momente de umor un pic cam englezesc (unii s-ar putea sa nu-l guste), insa si cu un limbaj pe alocuri vulgar, direct, prea direct pentru urechi pudibonde.
Interpretarea celor doi artisti mi-a placut, insa, ca o opinie total personala, Șerban Pavlu mi s-a parut mai implicat in personaj, cu o reprezentatie mult mai buna.
Daca aveti posibilitatea si ocazia sa vedeti aceasta piesa de teatru si daca sunteti iubitorii acestui gen de scenarii, va recomand sa nu pierdeti oportunitatea ivita. Merita !
