"Pot sa-ti vorbesc sincer? Iti spun de la inceput ca sa stii cum stam... Eu vreau ceva serios, ceva de durata, ceva care implica . Nu ma intereseaza aventurile, nu sunt genul acesta. Am ajuns la o varsta si la o maturitate emotionala la care nu mai vreau, nu-mi permit mie insami si nu ma mai intereseaza copilariile, infantilismul, aventurile si viata traita fara griji si fara asumare, in care sa fac eu doar ce vreau oricand, cu oricine si la orice ora.
Vreau stabilitate, vreau o familie , vreau iubire, vreau sentimentul acela ca apartin cuiva pentru care mi-as da si ultima suflare. Cred acut in comunicare in cuplu, si mai cred ca aceasta este unul din punctele esentiale ale reusitei unei relatii. Consider ca discutand putem trece mai usor peste orice obstacole,. Prin comunicare se poate trece peste orgolii, temeri si incertitudini. Acestea oricum nu au ce cauta intr-o relatie.
Daca cer prea mult si crezi ca nu poti face fata sau ca nu vrei asa ceva, mai bine nu incepem nimic."
Si cu toate acestea, desi punem cartile pe fata de la inceput, astfel incat "sa stim cum stam", care sunt asteptarile si telurile dorite, cu toate acestea, de cele mai multe ori, incepem ... Si incepem frumos, total implicat, total indragostiti, ne pierdem unul in altul, ne declaram afinitatea si sentimentele si dorintele ... Ne cautam avid atunci cand nu suntem impreuna, ne dorim frenetic, ne facem vise si planuri si nimic nu ni se pare imposibil.
Si, ca orice indragostiti, ajungem sa nu ne mai putem concentra pe nimic altceva decat pe fiinta care ne-a acaparat existenta, ajungem sa simtim cum pierdem controlul asupra propriei vieti si incepem sa avem sentimentul ca depindem de celalalt, de aprobarile ei/lui, de zambetele ei/lui, de un singur cuvant de lauda sau de apreciere venite de la ea/el, in principiu, ajungem sa simtim ca pierdem independenta noastra ca indivizi si ne transformam din "eu" in "noi", ca ajungem "sa ne facem cheie"...
Si astfel dam inapoi, ne cream prioritati, altele decat cele sufletesti, ne axam pe ce stim sa facem cel mai bine (pe munca, pe discutii lejere cu prietenii, fara implicare emotionala) , ne pierdem in alte detalii, cerem timp si distanta, ne indepartam de cea/cel care, putin mai inainte, era tot universul nostru. Ne cream false justificari pentru atitudinea noastra, ne amagim ca avem dreptate si ca, probabil, celalalt este in culpa.
Ne imaginam ca am putea fi raniti, ca am putea pierde totul intr-o secunda, incepem sa gasim defecte, sa ne facem scenarii si ... abandonam. Ne impiedicam de primul obstacol aparut in drum si ... abandonam. Fara explicatii, fara justificari, fara sa vorbim ... pur si simplu ne facem nevazuti, devenim surzi si orbi si plecam, lasand in urma noastra intrebari fara raspuns, inimi distruse, deziluzii si dezamagiri.
Raceala relationala distruge sentimentele, indepartarea taie legaturile energetice ale inimilor odata armonizate perfect, retragerea in coltisorul de confort emotional inchide total usa catre celalalt si pune zavorul acolo unde candva nu exista nici macar un fir de ata care sa-i desparta pe cei doi. Si asa se pierd iubiri, se marcheaza destine, se acumuleaza tristeti, resemnari, experiente de viata.
Mi-e drag ca-mi aduci aminte de mere pe prispa, de nuci in tarne, de joaca in foi de porumb, de gogosi cat cratita, aburind in aerul rece de toamna. De curtea bunicilor plina de povesti spuse la claca formata ad-hoc pentru depanusat. De caldura focului care ne inrosea obrajii si ne cocea porumbul din tepuse. De aburii grei ce ne ieseau din gura in hohote de ras, vorbe zglobii si voie buna.
