Nocturne

"-Mami, am fost curajos, am trecut singur"

"-Bravo, puiule!"

"-Pai, da, barbatii sunt curajosi !", zise baietelul care nu avea mai mult de 4 anisori.

      Un dialog minunat auzit in seara aceasta pe o mica straduta din cartier, un dialog care, lasand la o parte hilarul situatiei, m-a pus pe ganduri.

      Cand ne pierdem curajul? 

     Atunci cand suntem mici, in naivitatea si inocenta copilariei, avem toata lumea la picioare, ne dorim sa fim mari, sa fim curajosi, sa facem lucruri marete, sa intoarcem pamantul cu susul in jos si sa cucerim universul. Suntem atat de CURAJOSI. 

     Apoi, ceva se intampla ... se intampla MATURITATEA. Si incepem sa judecam totul, sa ne analizam curajul, sa-l cenzuram, sa-l trecem prin experientele, dezamagirile, esecurile si reusitele noastre, prin oamenii cu care interactionam, prietenii pe care ii avem, familia din care ne tragem.

      Ne pierdem inocenta si naivitatea specifica copiilor si atunci ne pierdem si curajul de a fi noi. 

     Viata ne schimba fundamental si ne seteaza sa ne stabilim prioritati, sa luptam cu noi insine pentru realizarea acestora, sa ne calcam efectiv in picioare si sa credem ca, maturi fiind, nu mai ne trebuie nici macar un dram de inocenta.

      Cu toate acestea, copilul din noi subzista asaltului maturitatii si sta cuminte, nevazut si neauzit undeva acolo in strafundurile noastre. Asta pana cand, printr-o simpla intamplare, printr-un simplu gest de afectiune sau printr-un simplu cadou, ni se reda bucuria si inocenta copilariei. 

       Si atunci,  pentru un nepretuit si unic moment, devenim din nou copii, cu tot acel curaj naiv care ne da aripi sa putem face tot ce ne dorim.