Variations enigmatiques de Eric - Emmanuel Schmitt

"Buna. Vii maine la teatru la 7?" , suna un mesaj pe care l-am primit pe Facebook de la o colega de la cursurile de dans.
"Ce teatru e maine ? Nu stiu despre ce-i vorba !", ii raspund eu, inspitita deja de aceasta idee.
"Variatiuni enigmatice", scrie ea.

Aaaaaa ... ok ... imi zic imi sine-mi. Ce naiba piesa mai e si asta? N-am auzit de ea pana acum ! Ca sa imi hranesc curiozitatea, apelez bineinteles la un prieten. Cine este atotstiutorul secolului ?! GOOGLE, desigur.

             Search and found . Unul dintre articolele de pe net zice asa:

 "Variations enigmatiques de Eric - Emmanuel Schmitt
   Znorko este laureat al premiului Nobel pentru literatură și trăieste izolat pe o insulă din marea Norvegiei unde își trăieste pasiunea pentru o femeie cu care a purtat o lungă corespondentă. Erik Larsen este ziarist si, sub pretextul unui interviu, doreste să îl întâlnească pe scriitor. Dar, se pare că are o legătură secretă si cu femeia pe care acesta o iubeste, iar interviul se transformă într-un joc al adevărului crud si sinuos. "

             "Oooook", zic din nou in sine-mi... "got my attention!" Desi descrierea piesei mi-a inoculat ideea unei piese dramatice, m-am hotarat sa merg sa o vad, cu toate ca cei care ma cunosc stiu faptul ca mai degraba sunt pasionata de comedii decat de drame. Cred ca ideea de a-i vedea live in plina actiune artistica  pe Mircea Diaconu si Alexandru Repan, m-a convins mai repede decat rezumatul sec al piesei.

              Asadar, a doua zi am mers la teatru si, asa cum aveam sa afirm hotarata la finalul piesei, nu am regretat deloc alegerea facuta.

               Ok, so ... dupa inevitabila zapaceala, aglomeratie si vanzoleala in gasirea locului in sala, ma asez confortabil si ...

              Se aude o pocnitura ... inevitabil m-am speriat  ... intempestiv apare in scena Alexadru Repan cu o pusca in mana :) Ok ... inceput promitator.  Apare in scena si Mircea Diaconu.

              Deja scena este plina pana la refuz doar de acesti doi mari actori ai teatrului romanesc. Clasa actorilor din garda veche, profesionalismul si experienta se fac simtite imediat din primele gesturi, primele replici, atentia este captata iremediabil!

               De aici ... piesa incepe sa creasca gradual, atat ca intensitate , cat si ca scenariu, evolutie a personajelor, implicare a mea emotionala in jocul actoricesc impecabil.

               Bun. Lucrurile stau cam asa :

1. Scriitorul Znorko tocmai ce a lansat o carte dedicata unei anume HM, continand referiri la o iubire prin corespondenta dintre un el si o ea (bineinteles).

2. Erik Larsen , "cu s", este un ziarist care are onoarea de a fi primit de celebrul scriitor pe insula sa in vederea unui interviu referitor tocmai la cartea mai sus mentionata.

               Se incepe astfel dezvoltarea personajelor, care pe parcursul celor aproape doua ore se transforma, isi inverseaza rolurile in plan spiritual si emotional, caderea unuia din acest punct de vedere va semnifica ridicarea celuilalt. Ajungi ca la final sa-i indragesti pe amandoi deopotriva, sa-i compatimesti pe amandoi deopotriva, sa-i admiri pe amandoi deopotriva pentru curajul de a-si destinui cele mai adanci si puternice sentimente, ei ... care au iubit aceeasi femeie, ei care din rivali ajung prieteni.

              Dragostea lor pentru acceasi femeie, manifestata in mod diametral opus in felul fiecaruia propriu si special de a vedea iubirea este laitmotivul piesei :

1. unul a iubit-o mistuitor, tineresc, ludic, carnal, pana la refuz, dar a parasit-o tocmai pentru a nu pierde magia. Este scriitorul boem, traind in sferele geniului sau neinteles, dupa regulile spiritualitatii sale poetice, artistice, nepamantene. Tocmai de aceea a continuat relatia de iubire prin corespondenta timp de 15 ani, prin scrisori pline de iubire, idilice, platonice, indepartate.

2. celalalt a iubit-o devotat, static, uman, linistit, dar la fel de profund, de real, de adevarat. A iubit-o prin prezenta, prin siguranta, prin confort, prin sacrificiu. A acceptat conditia umana a iubirii, a acceptat stereotipurile, a acceptat pana si moartea.

              Personajul lui Alexandru Repan, scriitorul care atatat de insistentele ziaristului se framanta in propriile zbuciumari sufletesti pe care le admite si le exteriorizeaza pana la urma, are doua monologuri exceptionale. Doua monologuri prin care isi deschide sufletul, isi striga cu disperare dragostea, doua monologuri care mi-au izvorat lacrimi.

             Personajul lui Mircea Diaconu, are la randu-i un monolog minunat de dureros, minunat de declarativ a propiului zbucium sufletesc, a iubirii impartasite cu Helene, a acceptarii iubirii scriptice dintre ea si scriitor, a durerii pierderii ei, a resemnarii. Emotionant si vibrant.

              Piesa, imbina pasaje de umor autentic, la care razi zgomotos neputandu-te abtine si pasaje de durere profunda. Autorul si scenaristul au stiut deopotriva sa faca in asa fel incat nicio ipostaza, nici alta sa nu te copleseasca prea mult. Cu maiestria actorilor, ajungi ca din ras sa dai in plans si invers, fara sa-ti dai seama, fara sa anticipezi.

             La final, pusca aceea amenintatoare de la inceput devine carja, devine nu amenintare, nu sfidare, ci sprijin. Asemeni ziaristului care devine confidentul scriitorului si forta care ii da acestuia puterea de a merge mai departe.

      "Am sa-ti scriu", este plansul teribil, plin de semnificatii si atat de profund al replicii de final al piesei, prin care dragostea celor doua personaje masculine pentru aceeasi femeie, care este acum doar o amintire pentru ambii, aduce prietenia dintre ei.

             Magistrala piesa, magistrala punerea in scena si magistrala interpretarea !

             Sala a aplaudat minute bune in picioare !

             Toata seara am fost euforica !